Dezamăgirea este o emoție firească iar experimentarea ei în copilărie ne ajută să creștem gradul de toleranță la frustrare a celor mici
Recent, o doamnă mi se adresează la cabinet cu fetița care plânge încontinuu când merge la grădiniță. Decide chiar să-i schimbe grădinița dar fetița continuă să plângă (mai puțin) și la a doua grădiniță…Mămică îmi povestește cum a asigurat-o pe fetiță spunându-i « mergem la grădinița care-ți place » însă cu toate acestea, fetița e nemulțumită. Mămica e mulțumită, în schimb, că a reușit performanța să-i condiționeze mersul la grădi cu o recompensă zilnică (o jucărie, un dulce) și că « nu mai e nevoie să-i mai cumpăr nu știu câte chestii pe zi ca să ajungem la grădi ».
Dincolo de nevoile acestui copil, reale, care nu țin de locul de desfășurare a activităților educative ci de relația cu proprii părinți, am observat îndoiala mamei și frica reală de a își vedea propriul copil nemulțumit. În cazul de față, nevoia de afect a copilei din partea părinților și mai ales lipsa prezenței unui cadru limitativ, cu reguli clar prezentate și cu rutină necesară stabilită în prealabil au determinat un dezechilibru emoțional atât pentru copil cât și pentru mamă. Cum pot fi lucrurile schimbate ?
Într-un alt context, de data aceasta la ședința cu părinții unor copii mai mari, diriginta sugerează un program de activități în care copiii să descopere meserii. Un părinte se oferă să-i primească pe copii la locul său de muncă. Imediat un altul se grăbește să răspundă « Păi ce să vadă acolo ? O să fie dezamăgiți ». Și colectivul de părinți decide că tinerii să se distreze făcând pizza, printre alte activități.
Poate vă întrebati ce legătură au aceste două exemple ? Aparent niciuna. În realitate, ambele sunt decizii ale adulților în raport cu copiii lor, bazate pe temerea de a-și vedea copilul dezamăgit. Să-mi las copilul să-și aleagă grădinița la patru anișori? Sigur, altfel ar putea fi dezamăgit! Să-i ofer pizza și petreceri deghizate la doisprezece ani ? Sigur, altfel ar putea fi dezamăgit!
« Eu nu voi face ca mama sau că tata »
Dezamăgirea este necesară pentru dezvoltarea noastră emoțională, așa cum e necesar să experimentăm bucuria, tristețea, furia, dezgustul sau frica și toate stările derivate din acestea (apatie, groază, extaz, recunoștință, etc..) Un copil care va experimenta aceste emoții și va ști să le numească, într-o prima fază cu ajutorul părintelui, va fi capabil ulterior să le și gestioneze. Inteligența emoțională, cea la care toată psihologia modernă face apel și pe care părinții o doresc cu ardoare în cv-ul psihologic al copiilor lor, presupune tocmai capacitatea de a identifica, accepta și ulterior gestiona emoțiile care vin către noi.
Ori, care e tendința multor părinți de astăzi? Copilul meu să nu sufere, să nu fie scos din sfera confortului emoțional. Intâlnesc mulți dintre părinții actuali ca fiind foști copii crescuți sub o autoritate parentală strictă, chiar rigidă sau traumatizantă pentru unii dintre ei. Ei nu vor să fie/facă „ca mama” sau „ca tata” formându-și astfel convingerea, puternic înrădăcinată în creier, că nu vor transmite copiilor lor vreo urmă de agresivitate, opoziție sau influență negativă. Această atitudine este lăudabilă însă ea nu trebuie confundată cu o poziționare clară, uneori fermă, cu prezentarea unor limite care se pot afla câteodata în opoziție cu așteptările copilului. Evident, când limitele întâlnesc așteptările celui mic, la acesta din urmă apare de cele mai multe ori frustrarea.
Atotputernicia transformată în agresivitate
De ce ar trebui să cunoască copilul frustrarea sau ce se întâmpla dacă copilul nu ajunge să o cunoască începând de la vârsta mică (2-3 ani)? În caz că părintele dăruiește copilului fără a prezenta limite (generatoare de frustrări și dezamăgiri), acesta din urmă își va construi o falsă impresie despre sine și despre mediul înconjurător. Va dezvolta un sentiment de atotputernicie, care-i va sabota întregul univers relațional, asteptând ca ceilalți să se comporte după modelul « eu sunt regele ». Acest model presupune un egocentrism exacerbat al copilului, bazat pe sintagma « vreau acum, în secunda doi ». Altfel ? Altfel crizele de furie, plâns, tăvălit pe jos vor fi la ordinea zilei, transformate de cele mai multe ori, la vârste mai mari, în agresivitate fizică. Nu-mi cumperi jucăria ? Stai că-ți arăt eu cum te fac să mi-o cumperi !, Nu-mi vrei să-mi dai mingea ta ? Las’ că ți-o iau și o s-o sparg !, Nu-mi dai bani să ies cu prietenii ? O să plec de-acasă și să vezi tu atunci !.
Diversele manifestări de agresivitate (deschisă sau mascată, însă întotdeauna pernicioasă), diferite în funcție de vârsta copilului, denotă în mod evident carența unei educații parentale sănătoase. La un moment dat, echilibrul între accesul la plăcere și adaptabilitatea la realitate a fost întrerupt în mintea părintelui, cel mai adesea cu mulți ani în urmă, pe vremea când acesta din urmă era el însuși un copil.
Autor: Antonia Noël, Consultant și Formator în Comunicare relațională
