Astăzi, 1 octombrie, este ziua Internațională a vârstnicilor. Nu știam că există, am aflat citind presa. Mi-am spus : iată, un motiv în plus să pun pe hârtie acele gânduri care-mi bântuie mintea de ieri după-amiază..

..când am intrat, după ceva vreme, într-o policlinică, de stat. Recunosc, am mai fost la spitalul public în luna august, la UPU, după o căzătură strașnică cu bicicleta. Însă atunci, starea de semi-conștientă și stress-ul aferent șocului nu mi-au permis să înteleg mare lucru. Ieri, aveam mintea limpede, picioarele valide și ochiul ager să observ : o mare de oameni, care în picioare, care așezați, toți trecuți de miezul vieții și, fiecare parcă, găsindu-și perfect locul în acel univers al policlinicii. Un univers al așteptării. Placide, implicite, resemnate.

Aici două doamne povestindu-și viețile. Mai încolo, un batrânel așezat pe un scaun scrijelit, își ascultă colega de suferință în destăinuirile ei. Alături, tot un domn, ceva mai tânar dar cu carnetul de pensie câstigat, citea tacticos ziarul. Un baston culcat lânga un scaun, o pălărie pe un genunchi, o desagă la picior. Semne ale vieții consumate, riduri pe fete, pe ziarele cu integrame consumate și ele, pe hainele ponosite. În total vreo patruzeci de suflete, adunate într-un hol întunecat și destul de zgomotos. Era aproape o ambianță de cafenea, de discuție, de împărtăsire a vieților și suferințelor individuale, reunite sub forma unei mici « rețele de socializare ».

Un gând scurt mi-a străfulgerat mintea : ce fac eu în acest loc, unde nu e țipenie de om sub șaizeci de ani ? Cum se face că se adună doar batrâni în policlinicile de stat din România ? La noi doar vârstnicii sunt cei care se îmbolnavesc ? Unde sunt tinerii ? Cât timp am locuit în Franța, spitalul public era deschis tuturor, vârstnici și tineri deopotrivă. Acolo, doar secțiile de pediatrie separau generațiile, aici le separă buzunarul. În timp ce gândurile se amestecau în căutarea unui răspuns, am realizat de ce se îmbolnavesc batrânii noștri.

Lipsa acută de recunoaștere

Sigur, batrânii din România nu au mijloacele financiare să se trateze în clinici private. Nici să călătorească ca să uite că anii vin în galop peste ei. Ei sunt cei care, știm prea bine, supraviețuiesc de pe o zi pe alta, oblojindu-și bolile cu câte un ceai sau o aspirină. Nu au pensii care să le asigure un trăi decent, nu au bani suficienți pentru a-și plăti medicamentele « compensate ». Însă ceea ce le lipsește cu precădere este atenția acordată, garanția propriei existente. Batrânii noștri se îmbolnăvesc de lipsa acută de recunoaștere, de confirmare a stării de a fi. Nimeni nu-i mai bagă în seamă, ei nu intră în vreun calcul profitabil. Sau poate că da, din când în când, în cel electoral. Societatea? Îi dă la o parte. Tinerii? N-au timp de ei. Corporațiile? Nu-i un segment profitabil, n-au putere de cumpărare. Familia? Prea ocupată să strânga bani, să nu ajungă ca ei…

Și iată cum, batrânii noștri se reunesc, prin policlinici și spitale. Asteptând. O așteptare în care Godot-ul lor prinde viață, fără dramatism sau suspans. Apare, unduindu-se printre scaunele cu vopseaua cojită și luminile blafarde ale neoanelor, sub forma lui cea mai firească : de recunoaștere sau confirmare. A existenței proprii. Nu, nu e vorba de recunoștință, a cere asta de la noi, cei tineri, ar fi mult prea mult pentru ei. Timpul i-a învătat să-și roadă coatele pe băncile umilitătii. Recunoașterea pentru ei ar fi suficientă. Iar aici, în policlinică, împărtăsind o vorbă, un gând batrânii noștri simt că există, că trăiesc. O idee rostită, o întâmplare nefericită povestită, o suferință spusă și iată cum, încet încet, locul prinde viață și cei care-l ocupă asemenea. Batrânii din România își autocertifică așadar existența prin spitalele publice, în grupuri restrânse, se înviorează, se dezmorțesc și ajung chiar să zâmbească. Holul de așteptare al policlinicii devine o rețea socială reală, un loc de întâlnire, cafeneaua care-ți permite să nu plăteșți cafeaua la plecare sau banca din parc care nu depinde de vremea de afară.

Adunați în jurul propriilor lor vieți, se ascultă, se înteleg, se recunosc. Se validează și se vindecă, unul câte unul. Reciproc și fiecare pe sine. În ceea ce sunt, din ce au mai rămas, în ceea ce nu li se mai spune demult că ar fi, rădăcinile care ne-au dat aripi.

Oare cât ne va mai ține suflul în zbor, dacă rădăcinile noastre sunt tot mai bolnave?

Dacă vrei să obții  o comunicare eficientă în toate relațiile tale, îți propun să accesezi programul de cursuri online: 

Cursuri dezvoltare personală

Autor: Antonia Noël, Consultant și Formator în Comunicare relațională®