De mică îmi plăcea să descopăr. Orice. Oriunde. Oricând. Momentele când nu eram într-o continuă acțiune (preocupată cu școala, cu jocuri noi în spatele blocului, cu framântări legate de vreo vorbă a doamnei sau de atitudinea vreunui coleg) le umpleam cu alte descoperiri. Îmi plăcea să stau alungită pe pat, câteodata ghemuită sub plapuma groasă, și începeam să analizez. Tot. Ce știam și mai ales tot ce nu știam.
Îmi puneam întrebări despre corpul uman, despre cum îmi bate inima, despre modul în care arăt pe dinăuntru, despre cum, dacă aș filma cu o camera specială, aș putea să-mi văd propriile organe. Îmi doream să am un astfel de aparat, dar mai cu seamă continuam reveria descoperirilor fiziologice. Mă întrebam cum încap intestinele, oare, la cât sunt ele de lungi, așa, răsucite în corpul meu? Ce fel de culoare are stomacul? Întrebările prindeau cu atât mai multă viață în mintea mea cu cât ele nu-și găseau răspunsul în vreun filmuleț postat pe Youtube. Pe vremea aceea (că să nu zic pe vremea mea) singurele răspunsuri pe care le găseam îmi erau oferite de atlasele de specialitate sau, cu noroc, de vreuna din edițiile de la Teleenciclopedia. La orele de difuzare a emisiunii saptamânale, era o atmosfera monahală în casă, tata impunea liniștea deplină iar noi, copiii, aflam, adesea cu suflul oprit, lucruri despre lume și viață. Și-mi plăcea. Și mă desfătam îndelung cu întelegerea noilor descoperiri.
Mai târziu, ca orice adolescent, am început să descopăr universul meu emoțional. Bucuria, furia (multă furie), satisfacțiile, plăcerile, sentimentele de iubire și de ură, pe toate le-am încercat pe propria piele. Fiecare părticică din corpul meu, fiecare celulă a fost amprentată cu sentimente bune sau rele, cu emoții puternice, câteodata extreme. Le-am trăit și, repet, nu le-am învătat din cărți sau de pe net. Am dat timp și energie din propria viață ca să le descopăr. Ulterior, mi-am dorit mai mult decât atât. Am dorit să le pot întelege, nu doar să le simt. Am început să-l citesc pe Tolle, pe Salomé, pe Adler, pe Krishnamurti, pe Yalom, pe vremea când colegii mei de studii băteau djembé-ul pe valea Loarei. Căutăm în continuare, voiam să descopăr…
Îmi aduc aminte, cum, la un moment dat, studentă fiind în Franța, ne-am întâlnit cu Eric Brunet, jurnalist celebru și om de televiziune. Ne-a transmis atunci un mesaj tuturor : „il ne faut jamais perdre votre capacité d’émerveillement„. În mine a rezonat puternic și mi-am promis că nu voi uita vreodată acea frază. Să nu-mi pierd capacitatea de uluire, de uimire în fața vieții !! A mi-o pierde, echivala în mine cu a muri…câte puțin.
Depinde de noi ce alegem
Cred astăzi cu tărie că avem șansa de a fi uluiți de ceea ce ne oferă viața, doar dacă ne dorim să cultivăm această șansă. Cu ardoare. Nu prin crearea unei stări de bucurie forțată, ci printr-o atenție conștientă permanentă, deschisă la noul și spectaculosul din jurul fiecăruia dintre noi. Prin exercițiul unor descoperiri zilnice, fie ele cât de mici : o carte nouă, un loc nou, un zâmbet nou, sau, mai mult, oameni noi, idei noi, concepte și chiar abordări noi de viață, diferite de ceea ce cunoaștem.
Am întâlnit, în schimb, oameni care nu mai vor să cunoască. Să descopere. Sub nicio formă, din nicio sursă. Recent, în perspectiva unei formări pe care urma să o susțin, o doamnă cu ani de practică la locul de muncă (într-o grădiniță), mi-a transmis indirect mesajul : « Ce nevoie am eu să mă pregătesc, să aflu noi metode ? Să nu vină să mă-nvețe pe mine un trainer cum să vorbesc cu copiii? În teorie e simplu, să vină trainerul la grupă și să vedem cum face », a adăugat. Aș fi acceptat cu bucurie provocarea, însa dialogul s-a închis. Doamna respectivă, cu hârtia de psiholog (!!) fluturată sub nasul directoarei de grădiniță și cu anii de experiență (!!) la grupă, a considerat că nu mai are nevoie să descopere. Nimic, de la nimeni. Că ea știe și că, totuși, practică « o omoară », zilnic…Oare cum o fi să știi că ai o problemă, însă să nu cauți o posibilă rezolvare a ei ? Cum e să fii în rolul celui care se victimizează zilnic dar care nu face nimic pentru a ieși din situația dată ? Punându-mi aceste întrebari mi-am amintit de frază jurnalistului francez și m-am dat seama ce anume pierduse doamna educator-psiholog…capacitatea de a se uimi, de a mai descoperi…
Cu siguranță că fiecare dintre noi întâmpinăm zilnic probleme : la muncă, acasă, în societate. Se pare însă că nu toți alegem să ieșim din discomfortul pe care ni-l crează acea problemă. Cei care refuză să mai descopere, cei care au decis să renunțe la capacitatea de a se lasă uimiți și surprinși de nou, aleg, așa cum spune Haracourt, „să moară puțin”. Tu ce alegi?
Dacă vrei să obții o comunicare eficientă în toate relațiile tale, îți propun să accesezi programul de cursuri online:
Autor: Antonia Noël, Consultant și Formator în Comunicare relațională®
