În perioada Sărbătorilor de iarnă suntem mai mult ca oricând tentați să facem pe plac celor din jur. Să-i răsfățăm, să le răspundem dorințelor. Este luna cadourilor, luna în care mai ales dorințele copiilor sunt materializate, făcându-și loc în sacul lui Moș Crăciun.
Nu am negat vreodată importanța susținerii acestor dorințe din partea părinților și desigur că nimeni nu mă va contrazice. De cel puțin două ori pe an, de Moș Crăciun și de ziua de naștere a copilului, la care se mai pot adăuga anumite momete semnificative din an, spre exemplu o onomastică, Paștele, un eveniment deosebit, putem celebra dând frâu dorințelor copilului.
Dar cum rămâne cu toate dorințele lui din restul timpului?
Recent, am primit în cabinet o mamă care-mi spunea: „nu mai știu ce să fac, oriunde merg cu el începe să vrea, țipă, se tăvălește pe jos. După două-trei minute se oprește, căci vede că nu obține ce vrea dar eu sunt plină de nervi..și de rușine față de cei din jur care asistă la spectacolul nostru”.
O primă abordare pentru gestionarea acestei situații este să o ajut pe clienta mea să diferențieze nevoile de dorințele copilului. Mai apoi, îi sugerez, să intre în dialog cu cel mic (într-un moment de calm) în care să-l determine pe el să distingă aceste două noțiuni. Această etapă o va face prin vizualizare externă, intrument cheie al Comunicării Relaționale®. O a treia etapă persupune verbalizarea dorințelor celui mic, simbolizarea lor și acompanierea lui în confecționarea cutiei dorințelor- un alt instrument important al metodei cu care lucrez, unealtă care-i permite copilului să înceapă să-și conștientizeze și mai apoi gestioneze dorințele, indiferent de vârsta pe care o are. Sunt practic, trei pași simpli pentru a gestiona o situație de non-comunicare dintre părinte și copil. Această abordare funcționează sistematic atunci când dorințele copilului sunt puse în cuvinte.
Totuși sunt acele dorințe…
Câteodată însă, e nevoie de mai mult. Sunt unele dorințe ale noastre, ca oameni, care trec granițele exprimării verbale sau ale conștientizării. Ele își construiesc teritoriul subtil în cele mai ascunse cotloane ale ființei și, nu de puține ori, ne sabotează atât rezultatele acțiunilor cât și relațiile cu cei din jur.
Una dintre ele este dorința de a avea puterea, controlul asupra celuilalt. Această dorință arhaică este mai mult sau mai puțin prezentă în fiecare dintre noi, iar atunci când ea se manifestă, pune capăt relaționării, prin anihilarea empatiei. Să luăm un exemplu: un bebeluș care vine pe lume este complet dependent de anturajul său. Nu are încă controlul asupra motricității sale, deci are nevoie să i se răspundă prompt la orice nevoie de-a lui, în planul nevoilor alimentare sau de comunicare. Percepția pe care o va construi într-o primă fază este aceea că nu doar lucrurile ajung la el, ci că el însuși are puterea de a le aduce, prin simpla intenție. Această impresie a bebelușului că el „controlează lumea din jur” îi este necesară pentru a-și construi încrederea în sine, prin feedback-ul oferit de ceilalți. Cu alte cuvinte, în primele luni de viață părinții au acest rol de a consolida circuitul de „serve and response” (Jack Shonkoff), misiunea lor fiind de a augmenta acest capital de omnipotență necesar copilului, tocmai pentru ca mai târziu să poată renunța la el. În fapt, dorința de omnipotență are două momente esențale: când este trăită ca o iluzie a atotputerniciei asupra lumii înconjurătoare și când copilul renunță la ea, prin adoptarea unei percepții mai adaptate realității.
Cum renunți la iluzia atotputerniciei infantile?
De fiecare dată când bebelușul așteaptă puțin mai mult decât înainte pentru a obține ceva, el își adaptează trăirea la realitate, acceptând încet, încet, că nu mai controlează lucrurile și că trebuie „să-și compună” viața în funcție de mediul înconjurător. El va descoperi astfel ceea ce numim frustrarea pozitivă, cea care-i permite să învețe să aștepte. Mai mult, el va învăța să se pună în pielea celuilalt și să-l respecte: capacitatea de altruism ia locul dorinței de omnipotență.
Totuși, pentru ca acest proces să aibă loc, e nevoie ca părintele să ofere necondiționat în primele luni de viață (cu aproximație până la vârsta la care copilul începe să meargă singur), să facă dacă vreți un „preaplin de omnipotență” urmând ca, treptat și gradual, să introducă acele „limite frustrante” ale așteptării care-l vor ajuta pe copil să se adapteze mediului și mai ales să-și dezvolte capacitatea de empatie. Altfel, mici sau mari (am cunoscut „copii” de șaizeci de ani), ei nu vor ști să aștepte, vor dori imediat, imperativ, acum și aici, pe principiul „ eu sunt regele, eu comand, tu mă servești”. Acest tip de comportament nu doar că le creează celor care-l manifestă o stare de frustrare ci le sabotează iremediabil și relațiile cu cei din jur.
Ca să revin la copilașul din cabinet și la mama lui excedată de dorințele acestuia, ne putem interoga asupra modului în care părintele a hrănit iluzia atotputerniciei infantile în primele luni de viață. Cât timp a răspuns dorinței de omnipotentă a copilului? A fost mama prezentă în prima parte a vieții lui pentru a-i umple rezervorul cu dorința de omnipotență? A știut să „închidă robinetul la timp” sau, dimpotrivă, a dat constant, fără limite, alimentând iluzia atotputerniciei infantile și dorința de omnipotență până la vârsta de școlar? Sunt capitole care necesită încheiere, înainte de a trece la realizarea unor dorințe în planul real.
Așadar, în perioada Sărbătorilor, te invit pe tine, cititorule, să te uiți nu doar la dorințele pe care alegi să le îndeplineșți pentru cei dragi ci și (mai ales) la cele pe care le-ai putea avea și care-ți sabotează starea de bine și comunicarea cu cei din jur.
Dacă vrei să obții o comunicare eficientă în toate relațiile tale, îți propun să accesezi programul de cursuri online:
Cursuri dezvoltare personală
