De fumat, am tot fumat…vreo douăzeci de ani. De fapt, exact atât. După care, în mod firesc, a venit ziua Z: cea în care am pus în mod definitiv capăt relației mele cu țigările. Mi-am propus atunci să nu vorbesc neapărat despre asta, a fost un proces poate, prea intim pentru a-l dezvălui prietenilor, celor apropiați. Poate că ați fi tentați să credeți că n-aș fi dorit să le dau altora « vestea cea mare » din teamă de a-mi auzi fraze pline de reproș sau îmbibate de ironii cunoscute « Te-ai lăsat? Până când ? Până la următoarea ? » sau « Tu te lași dar ele te lasă pe ține ? » și alte variațiuni pe aceeași temă. Adevărul e că, din adolescență, mulți mă știau agățată de acel obiect subțire și alb, un fel de « al șaselea deget » la mâna stânga, care-mi ajuta arătătorul și mijlociul să stea zilnic în poziție de drepți. Nu, n-am refuzat să vorbesc despre asta din teamă de a fi luată peste picior. Aveam o teamă mult mai mare : aceea de a recunoaște public că am început să mă iubesc cu adevarat !
Știu exact unde și când am început să fumez, ca orice fumător, dealtfel, care se respectă. Primele fumuri, căci așa le numeam, le-am tras când eram în liceu, la o prietenă acasă, care locuia aproape de locul unde învătam. Era după revoluție, la pauze cumpăram țigări la bucată și fugeam repede la ea acasă, să « tragem un fum » în lipsa părinților și să-i ascultăm pe Beatles-ii care se învârteau pe o placă de pick-up în timp ce cu mine se învârtea casa. Dar mă țineam tare. Trebuia să-nvăț să fiu femeie! Voiam să experimentez, voiam să-mi dovedesc că pot. Să-mi depășesc limitele! Și da, le-am depășit, vreo douăzeci de ani : sângele meu a transportat câteva kilograme de nicotină, în tot acest timp, inima mea a pompat la efort susținut, plamânii mei au acceptat fără de voie un chiriaș care le-a distrus casa…sau cam asta avea de gând…
Țigara devenise « prietenul » meu cel mai bun, era cu mine peste tot : mă acompania în diverse localuri ale Bucureștiului liber care tocmai se deschidea Occidentului ; își dădea obștescul sfârsit pe cele mai exotice plaje ale planetei, înecându-se în nisipul fin al unei plaje senegaleze sau stâncos al Coastei de Azur sau roșiatic al oceanului Indian, după caz ; ca să renască între buzele mele și ale partenerilor de-o noapte, ce-și desfătau gustul cu parfumul rujului meu scăpat pe filtru. Țigara a fost tatăl, mama, partenerul sau copilul, altfel spus cârja mea când nu-i am avut pe niciunul din ei în preajma, după dorințele sau nevoile mele. Era « psihologul » pe care l-am plătit cu bani grei multă vreme și despre care credeam că mă ajută, mă susține, mă încurajeaza și mă scoate din impas în situațiile limită.
Dar cât de limită erau aceste situații ? Atât cât îmi închipuiam eu că sunt. Atât cât eram eu dependentă de ele, suficient cât să le creez, adesea. Frici, blocaje și temeri, pe care le cultivam și pe care țigara « salvatoare » venea să « le rezolve »- examene, rupturi sentimentale pline de resentimente, conflicte deschise. Toate, toate erau susținute de « prietena mea cea mai bună, țigara ». Dar cât de bună să fie o prietenă încât să nu te mai lase să exișți fără ea ? Ce prietenă ar veni la tine acasă, s-ar instala confortabil pe canapea și ți-ar spune : « de acum înainte nu mă vei părăsi niciodată, îti voi intra sub piele așa încât vei trăi, dormi, visa cu gândul la mine. Mă vei dori mereu și nu te vei mai putea debarasa de mine, orice-ar fi. » Câti dintre voi ați accepta o astfel de prietenă pe canapea ? Câti dintre voi ați avea tăria să o luați de mâneca, frumos, și s-o poftiți elegant afară ? Ei bine, mie mi-au trebuit douăzeci de ani să învăt să o fac. Dar când am pus capăt acestei relații, a fost cel mai ușor lucru pe care l-am făcut vreodată. Sincer!
Știam că vreau să mă despart de ea, dar nu știam cum. Vroiam s-o las în scrumiera cu picior înalt a unui hotel de lux dar ea reapărea în fața unui restaurant parizian, sub o ploaie torențială, șoptindu-mi : « Nu-ți vor spune ei că n-ai voie să fumezi, nu ne despărțim când vor ei, nu-i așa ? » Și mă încuraja s-o bag în seama, să mă prefac că mă bucur de ea, deși frigul de afară îmi amputa orice plăcere de a fi acolo, singură cu ea. Da, singură. Pentru că țigara mă izola de mine, aruncându-mă pervers și iluzoriu în brațele unor grupuri care « socializează », în fața unor bărbați care « înteleg cine sunt cu adevărat ».
Ca în orice relație, am început să mă plictisesc…de ea, de țigară. Am început să-i văd tot mai mult defectele și tot mai puțin avantajele de a fi împreună. Realizam că, din cauza ei, părul meu trecea pe parcursul zilei de la mirosul îmbietor de flori de liliac (da, da, mă spălăm pe cap cu un astfel de șampon) la o tentă acră cu iz de câine ud. Realizam că mă împiedica să întru în restaurantele europene, să-i ascult realmente pe oameni (cautând cu disperare vreo țigară prin poșetă) sau să mă bucur cu adevărat de un apus de soare. Devenise mult prea intruzivă. Relația noastră, la început distantă, începuse încet, încet să se înfasoare în jurul gâtului meu, tot mai aproape, tot mai strâns…și mi-aduc aminte de o întrebare pe care Jacques Salomé mi-a adresat-o « Antonia, o femeie ca tine, se lasă strânsă de gât de o țigară ? ». I-am răspuns atunci, provocator : «Îmi place să fiu strânsă de gât ! ». Însă nu de țigară, știu asta cu certitudine acum !!
Pe lângă mine, oamenii începeau să se lase de fumat. Un prieten îmi spunea că a renunțat la țigară în urmă unei cărți, citite on-line. Cu toate că mi-a stârnit curiozitatea, am preferat să-l cataloghez drept « cititor facil, ușor spălabil pe creier ». După doi-trei ani, aflându-mă cu el în fața unei librării, l-am întrebat, aproape provocator « Cum se numea cartea care te-a ajutat să te lași de fumat, poate mi-o cumpăr și eu, să-ți dovedesc că mie nu-mi spală nimeni creierul ?». Nu mai știa. Titlul ? « Nu-mi aduc aminte ! » Autorul ? « Nu știu ! » În acel moment, pe lânga noi treceau un el și o ea, care, dintr-o voce mi-au răspuns : « Allen Carr : Metoda Ușoară– și noi ne-am lăsat de fumat după ce am citit-o », și au trecut mai departe, însurubati în dragostea lor…Hmmm, mi-am spus, asta începe să fie ciudat : pe nici măcar doi metri pătrati, trei persoane în jurul meu au rupt relația cu țigara în urma lecturii unei cărți. Mai hotărâtă ca niciodată să descopăr efectul acestei cărți asupra mea, am intrat în librărie și am pus mâna pe ea, cu satisfacția unei pisici care-și pune laba pe șoarecele îngrozit. « Să văd eu, îmi ziceam, cine pe cine păcălește…dacă reușești să-mi speli creierul, precum altora, și să mă las de fumat, înseamna că ești mai puternică decât credeam ». Și așa a fost ! Doar că, în acele momente, nu știam că nu cărții mă adresăm, ci mie însami…
Această carte, despre care am ales să scriu și despre care vorbesc mii și zeci de mii de oameni, m-a ajutat să-mi dau seama cât de puternică sunt. Această carte a venit ca un baston care m-a pregătit să-nvăț să merg pe două picioare și s-ating universul cu zece degete, nu cu unul în plus, nefolositor, steril și toxic. Această carte m-a ajutat să-nțeleg că nu mă respectam și că nu prețuiam suficient Viața care e în mine. Că nu știam s-o hrănesc, s-o fac să crească și mai frumos. N-am vrut niciodată să devin acel ex-fumător cicălitor, dătător de sfaturi sau de lecții altora, pe variațiuni de cum, când și de ce trebuie să se lase de fumat. Am citit însa recent textul Dianei Vasiliu pe care o cunosc din spațiul virtual și pe care o felicit pentru munca de dăruire pe care o depune în sensul menținerii sănătății fiecăruia dintre noi. Sănătatea celor care-și doresc să Fie, să Devină ei însisi chiar și « fără cel mai bun prieten pe pamânt ». Eu am reușit în acest demers și asta vă doresc și vouă, dragii mei.
Dacă vrei să obții o comunicare eficientă în toate relațiile tale, îți propun să accesezi programul de cursuri online:
Cursuri dezvoltare personală
Autor: Antonia Noël, Consultant și Formator în Comunicare relațională®
