Raspunsuri la întrebarile adresate de revista on-line Qbebe.
QB: Ce beneficii conferă o perioadă continuă de timp petrecută cu copilul?
A.N. Totul depinde la ce ne referim când vorbim de « o perioadă continuă de timp ». În perioada prenatală, bebe și mămică lui sunt întradevar în simbioză totală, timp de nouă luni de zile, petrecând o perioada fuzională. După naștere, trece cam tot atâta timp pentru ca sugarul să poată trece de acel « hop » al angoasei despărțirii de mamă, care apare în jurul vârstei de opt luni. Este vorba de fapt, de perioada în care bebelușul începe să distingă persoanele apropiate de străini, iar apariția acestora din urmă generează un sentiment de nesiguranță. Bebelușul traversează așadar o etapă necesară în construirea sinelui, după care descoperă că persoanele există chiar și atunci când dispar din cercul lui vizual. Menționez această perioada pentru că, din punctul meu de vedere, ea reprezintă cu brio un prim pas către construirea autonomiei bebelușului. Iar fiecare pas de autonomie a copilului nu poate fi decât un punct câstigat pentru mama sau un beneficiu, dacă vreți, în rolul sau de acompaniator al vieții celui pe care l-a adus în lumea noastră.
La noi în țară, mămicile beneficiază de un concediu maternal de doi ani de zile. Este mult ? Este puțin ? Cred că nu timpul în sine alocat creșterii copilului este important ci calitatea acestui timp petrecut împreuna cu copilul. În unele țări occidentale (de exemplu Franța) concediul post-natal este de doar două luni. Important este ce faci cu timpul pe care îl pui la dispoziție copilului, cu ce îl umpli. Copilăria mică este perioada cea mai critică din punct de vedere al vulnerabilității copilului în procesul de dezvoltare. Acum se conturează acele nevoi esențiale ale copilului (nevoia de siguranță, de a fi ascultat, de a se exprima, de valorizare, de a fi recunoscut, etc), iar din această perspectivă este esențial ca părintele să fie aproape de copil. Ascultarea acestor nevoi cât mai timpuriu reprezintă, întradevăr, un beneficiu de netăgăduit pe tot parcursul vieții copilului.
QB: Care sunt dezavantajele (ce probleme pot apărea)?
A.N. Am întâlnit, din păcate, mai multe mămici, care s-au prezentat că fiind « constrânse » în obligativitatea rolului de mamă, care le depășea. Sunt acele mămici care, ori își doresc să beneficieze financiar de o perioada de repaus de activitate profesională, stând acasă (însă care descoperă pe parcurs că primii ani de viață ai creșterii copilului nu le oferă vreun repaus) ori își imaginează concediul de maternitate ca pe o trambulină spre o posibilă altă carieră, petrecând astfel mult timp pentru a-și împlini acest vis. Ori, niciuna din aceste abordări nu e benefică nici pentru mămică, nici pentru copil. Eu cred că o mămică are nevoie să stea acasă cu copilul ei exact atât cât simte, cât crede că prezența ei poate aduce un beneficiu real copilului (de răspuns la nevoile fiziologice dar mai ales la cele relaționale). Am întâlnit copilași nervoși, iritați, frustrați deși mămicile lor erau prezente fizic, petrecând « tot timpul cu ei ». Asta pentru că ele însele erau frustrate sau depășite de continua prezență a bebelusului și de rutina pe care activitățile post-natale le generează. În acest caz e bine ca mama să se asculte pe sine, să-și identifice propria nevoie (de socializare, de viață profesională, de valorizare, de recunoaștere) și să facă alegerea corectă, pentru a nu transmite bebelușului la nivel infraverbal toate aceste stări negative. Spun asta nu pentru a critica, ci pentru a invita mamcile să fie obiective și lucide în rolul pe care-l joacă în prezența copilului.
QB: Cum trebuie să procedeze mamele pentru a dispune de o relație armonioasă cu copilul și de timp plăcut împreună?
A.N. Primii ani ai vieții necesită un contact fizic permanent între copil și mama/persoana de îngrijire. Suntem ființe relaționale și nu putem comunica doar prin cuvinte. Contactul fizic, îmbratisarile și mângâierile îi oferă copilului protecția fizică, siguranța și echilibrul emoțional. Aceste legături fizice trebuiesc acompaniate de comunicarea verbală, indiferent de vârsta copilului. Am cunoscut părinți care se întrebau cum pot să explice anumite lucruri unui copil de un an. Eu cred că unui copil nu i « se explică », pentru că noi nu primim copiii în lumea noastră pentru a le argumenta la nivel logic niște convingeri care ne aparțin. Noi îi putem acompania, iar tonul vocii și informațiile cât mai simple dar precise, pot oferi copilului, chiar foarte mic, reperele de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios. Există mai apoi intenția multor părinți de a controla, de a supraproteja, evident, în mod inconștient. O mămică care pune căciuliță bebelușului deși afară sunt treizeci de grade sau care intervine la groapa cu nisip rugându-l pe alt copil să-i dea jucăria odraslei, sunt tot atâtea dovezi că începutul armoniei în relație e deficitar. Pentru a avea o relație frumoasă, părintele trebuie așadar să știe de la început, prin gesturi cotidiente, că doar un capăt de relație îi aparține în legătură cu copilul, celălalt e al copilului. Acesta știe ce nevoi are și le exprimă la capătul lui de relație. Deci, e bine să nu fim intruzivi și să ne ocupăm « din dorința de a le fi bine » excesiv de capătul lor de relație. Pe lânga îmbrătisări, cuvinte calde, mamele pot oferi timp de calitate. Timp de joacă, de de creativitate, de a visa și a imagina împreună. Acest timp ne dă șansa, ca ființe umane, să ne redescoperim copilul interior și acele bucurii simple pe care le trăiam în vremea copilăriei. Invit mămicile să-și dea voie să renunțe la control și să intre cu totul în lumea minunată a copilăriei. Jocurile fizice (gâdilat, lupte cu perne, corp la corp, alergat), cele cu caracter stimulativ pentru echilibrul psihic (făurirea unei lumi imaginare, crearea personajelor de poveste) și cele ce dezvoltă intelectul (ghicitori, jocuri logice) îi vor permite copilului să se dezvolte armonios pentru sine, în primul rând, și implicit în relațiile cu ceilalți. Un copil care a beneficiat de prezența activă a părintelui în primii ani ai vieții sale va deveni un adult cu mare încredere în sine, echilibrat și autonom din punct de vedere afectiv.
QB: În ce mod influențează relația cu copilul sacrificiile unei mame?
A.N. Am auzit mame spunând “m-am sacrificat pentru el, acum aștept și eu măcar…”. Consider că o mama nu “se sacrifică” vreodată pentru propriul copil, ci face doar niște alegeri, în diferite momente ale vieții, care-i sunt benefice copilului. Sau cel puțin așa crede ea. Pentru că, aceste alegeri, pot uneori a se dovedi cu timpul chiar contrare așteptărilor copiilor. Va dau un exemplu : am cunoscut o mama care, în terapie, venise frustrată de faptul că nu primea ajutor și recunoaștere de la copiii ei, pe care i-a crescut alături de un soț violent. Spunea « m-am sacrificat pentru ei, am suportat o relație nocivă, doar pentru ca acești copii să aibă și ei un tată. Doar pentru asta am stat atâtia ani alături de soțul meu violent ». Unul dintre copii, îi reproșa mamei sale exact acest lucru, de a fi făcut alegerea greșită, stând alături de acel bărbat violent și obligându-i pe ei, copiii, implicit, să crească într-un mediu nociv. Alegerile ne aparțin întotdeauna și evident, nouă ne revine responsabilitatea acțiunilor noastre. Propun oricărei mămici, atunci când « se sacrifică pentru copil », să se gândeasca că face o alegere conștientă, că această alegere îi aparține iar copilul nu este responsabil pentru ea. El poate eventual (adesea, din păcate) să suporte consecințele acestor alegeri făcute de părinți.
În același timp, este firesc ca părinții să aibă așteptări legate de copii. Dincolo de sintagma « toiag la batrânete », pe care o putem privi doar cu un zâmbet în colțul gurii, e sigur ca fiecare dintre noi, ca părinți, așteptăm ceva de la copiii noștri (un răspuns, o vizită, o îmbratisare, un telefon, un serviciu adus). Însă toate astea sunt manifestări ale formelor de iubire pe care le dorim de la ceilalți și nu ca răspunsuri la unele « sacrificii » făcute.
QB: Ce sacrificii nu ar trebui făcute de o mama (la ce nu ar trebui să renunțe)?
A.N. Alegerile pe care le facem presupun întotdeauna o renunțare la ceva. Aleg să mă îmbrac cu fusta roșie, asta presupune că renunț astăzi la cea albastră. Aleg să merg la piață, asta presupune că renunț să stau acasă. În procesul de alegere, nu e vorba de vreun sacrificiu (acesta implică întotdeauna o latura de victimizare și de deresponsabilizare) ci de o selecție conștientă a ceea ce e mai bun pentru mine, ca om. Dacă sunt mamă, și aleg într-un anumit moment cea mai bună situație pentru copilul meu, chiar dacă ea pare potrivnică pentru mine ca femeie, asta înseamna că în acel moment am ales să fiu în rolul de mamă și nu cel de femeie. E tot o alegere. De-a lungul vieții, îndeplinim mai multe roluri : mămică, mamă, femeie, profesionistă, ființă umană(cu nevoi proprii), etc… Avem diverse roluri cu care jonglăm, așadar, iar cel de mamă, este unul dintre celalalte.
Din punctul meu de vedere nu poate există o listă cu « ce sacrificii să facă sau nu o mamă ». Fiecare persoană face, ca adult, alegeri conștiente, de care este ulterior și în mod inevitabil responsabilă.
QB:La ce dificultăți trebuie să se aștepte o mamă și cum ar trebui să le facă față (cele mai importante)?
A.N. Nu există, de asemenea, vreun manual de utilizare a meseriei de mamă, care să prevadă inconvenientele acestei meserii. Cu toate lecturile de specialitate, o femeie va ști să fie mamă doar după ce dă viață și tot atunci se va confrunta cu primele dificultăți. Ele sunt legate, în primul rând, de timpul de odihnă limitat, de nevoile fiziologice primare care sunt puse pe planul doi, după satisfacerea celor ale copilului. Dacă vorbim de sacrificiu, aici putem spune că o mamă, învată pentru prima oară, să fie pe locul doi, chiar dacă toată viață a fost obișnuită să fie premiantă. Intervine mai apoi modificarea relației de cuplu, implicit afectată de relația de părinți. În primii ani de viață ai copilului, majoritatea cuplurilor trec printr-un proces de repoziționare și reașezare a unor principii. Dacă partenerul de viață este doritor în continuare de seri toride, adesea partenera lui își ia rolul de mamă în serios și își îmbracă rolul de femeie fatală ceva mai rar. Conștientizarea acestei stări de fapt este un prim pas în păstrarea unui echilibru în relația de cuplu. Cel de-al doilea pas ar fi verbalizarea acestor situații, printr-o comunicare deschisă, în care fiecare dintre soți își poate prezenta deschis nevoile proprii si așteptările față de celălalt. Un alt aspect ar fi lipsa de socializare pentru unele mame rămase prea mult timp acasă cu copiii sau nevoia de a desfășura în continuare o activitate profesională. Așa cum spuneam la început, în toate aceste situații este necesar să te asculți pe ține, ca om, să așezi lucrurile în interiorul tău mai întâi si să faci acele alegeri care te mulțumesc. Mai apoi, cu siguranță că cei din jur vor beneficia de atitudinea ta pozitivă, de mulțumirea ta sufletească. Iar copilul va fi întotdeauna primul care va primi iubirea necondiționată a mamei, atunci când ea a învătat cum să se iubească pe sine.
Dacă vrei să obții o comunicare eficientă cu copilul tău, îți propun să accesezi programul de cursuri online:
Cursuri comunicarea între părinți și copii
Autor: Antonia Noël, Consultant și Formator în Comunicare relațională®
