În această perioadă a Sărbătorilor de iarnă suntem prinși unanim în goana dupa cadouri. Pe stradă, în magazine, forfota se amplifică, oamenii își dezlănțuie apetitul pentru cumpărături și pentru «a-i face pe cei din jur fericiți». Alergăm orbește, cu pupilele dilatate, spre locuri care oferă vouchere de sărbători, ne împotmolim printre rafturile supermarketurilor care strigă sub greutatea mărfii, privim curioși sau invidioși la unii care-și umplu coșurile cu zeci de cutii similare, destinate clienților fideli sau colegilor de serviciu. Ne uităm la jucării, la haine, la obiecte, la vacanțe, la globuri și beteală și dorim, cei mai mulți dintre noi, să facem un cadou cu totul special celor apropiați. Ne dorim să dăruim. Așa credem. Așa să fie, oare?
Dăruirea este înainte de toate un act profund și personal, izvorât dintr-o nevoie umană, aceea de a se desăvârși: atunci când în mine crește sentimentul de a împărtăși, de a oferi celuilalt, printr-o formă sau alta, evoluez ca ființă. Fac un pas în plus pe drumul ascensiunii spirituale, mă apropii de mine, cresc. Adevărata dăruire ia naștere însă doar din iubirea față de sine (sunt parte din umanitate, îmi respect și iubesc semenii) și din iubirea pe care mi-o oglindesc cei din jur (copii, soț/ie, părinți, frați, rude). Acest har de a dărui este propriu fiecăruia, unic, irepetabil și dependent doar de evoluția spirituală în care mă găsesc la un moment dat al vieții mele.
Un suflet ce dăruiește nu așteaptă beneficii
În ziua de azi, câțiva dintre noi (cam mulți, dupa părerea mea), urcați pe valul mimetismului și purtați de dictatul consumerismului, am uitat de ce, cât și dacă mai suntem capabili să dăruim cu adevărat. Ne grăbim să facem cadouri fără să știm de ce, sau pentru că «așa se face», gonim după pachețele, în speranța că ele ne vor achita de obligații reale sau închipuite.
Interpretând greșit versetul biblic, «Dați și vi se va da» (Luca 6 :38), mulți dintre noi am ajuns să considerăm că dacă dăm, vom și primi. Mergând mai departe pe acest principiu, unii încep să-și programeze «dăruirea», în scopul de a primi. Așteaptă ceva la schimb, anticipează, caută beneficii. La școală, am întâlnit părinți care vor să ofere cadouri profesorilor, cu condiţia „să nu beneficieze copiii care nu cotizează”!! Oare la ce beneficiu se gândesc? Mai mult, aproape hilar, am găsit o fotografie pe rețelele sociale, a unui bilețel pus pe cadoul unui profesor, în care scria: ” ..vă urează colectivul clasei a VI-a A, cu excepția elevilor Ilona, Aura și Izabela„. Aici dăruirea se transfigurează în stigmatizare și intoleranță. Un alt exemplu, de data aceasta al mercantilismului care mutilează grotesc actul dăruirii și momentele de spiritualitate creștină, este cel legat de situația dintr-o grădiniță. În această perioadă de Sărbători, părinții și-au transmis următorul mesaj: „suma obligatorie pe care o va da fiecare părinte pentru cadoul doamnei, va fi pusă în plic, trimisă prin copil la grădiniță, iar doamna va strânge plicurile”.
Niciun dar material nu înlocuiește dăruirea de sine
Cât de mult, mă întreb retoric, au oferit părinții acestei doamne educatoare de-a lungul anului? Câti dintre ei au ajutat-o atunci când ea n-a cerut nimic ? Care dintre ei a venit cu o inițiativă de îmbunătățire a mediului ei de muncă? Pe cât de convinsă sunt că niciunul n-a dăruit în acest sens, pe atât de sigură sunt că niciunul din ei nu și-a ușurat conștiința, oferind câțiva bani în plic.
Așadar, o inimă care dăruiește nu va oferi dintr-un sentiment de obligație sau datorie. O inimă care dăruiește nu așteaptă ceva la schimb. Nu-și dorește să fie văzută sau aplaudată pentru ce a oferit. Dăruiește, pur și simplu, simțind că face bine, că aduce o bucurie, o surpriză plăcută în viața unui om. Tot așa vine și Moș Crăciun, tiptil, nu știm niciodată când, facând o surpriză copiilor. El nu le spune: „Hei, copii, adunați jucăriile astea, țineți-le la voi, eu voi trece pe 25 decembrie și mă voi preface că vi le voi oferi”. Nu, nu ține ! Garantez că niciunui copil nu i-ar plăcea să strângă plicurile cu bunurile materiale pe care Moșul urmează să i le ofere.
Iar pentru că tot am vorbit de Moșul, care aduce daruri materializate în obiecte, m-aș îndrepta către părinți, care au menirea de a darui altfel. Cu sufletul. Părinții sunt cei care trebuie să ofere tot ceea ce nu se vede neapărat, dar se simte. Tot ceea ce, până la urmă, rămâne întipărit în sufletul unui copil. Dacă te întrebi cum să ajungă aceste lucruri nevăzute la sufletul copilului tău, iată un mic breviar, cu faptele pe care le poți oferi, acum si oricând:
Atunci când ai zămislit toate aceste daruri și le-ai pus în cutia pe care o vei așeza sub brad, poți fii sigur că ești un om care știi să dăruiești. Iar ca părinte, cea mai frumoasă moștenire pe care o poți lăsa copiilor tăi este amintirea iubirii pe care le-ai oferit-o, restul, n-are nicio valoare.
Dacă vrei să obții o comunicare eficientă în toate relațiile tale, îți propun să accesezi programul de cursuri online:
Cursuri dezvoltare personală
Autor: Antonia Noël, Consultant și Formator în Comunicare relațională®
