Articol publicat pe ItsyBitsy.ro in aprilie 2014.
De ce își doresc cei mici să doarmă alături de părinți și ce îi determina pe părinți să accepte acest lucru, indiferent de vârsta copiilor? Află aici cum să îți ajuți micuțul să facă tranziția de la patul părinților la propriul sau culcuș.
Din ce în ce mai frecvent, în consultații sau discuțiile de specialitate, întâlnesc cazuri în care părinții dorm împreună cu copiii. Până la ce vârstă ? Chiar și după zece ani împliniți ai copilului…Întrebarea care se pune este dublă : de ce copiii își doresc să doarmă alături de părinți și ce anume îi determină pe părinți să răspundă sistematic acestor solicitări, indiferent de vârstă copiilor.
În ceea ce-i privește pe copii, așteptarea lor este naturală și firească până la o vârstă. Ea izvorăște dintr-o nevoie primară, aceea de a fi în siguranță.
În primele luni de viață, copilul are nevoie să se simtă în continuare conectat la corpul mamei, în care a „locuit” timp de nouă luni. Timpul petrecut pe parcursul întregii zile ar trebui să-i ofere nou-născutului acest cadru structurant, în care el să aibă garanția unui spațiu ce-i oferă liniște și încredere. Brațele mamei, sânul ei (adesea, bebelușii adorm în timp ce sug de la sânul mamei), sunt acel spațiu continator al întregului sau afect care începe să se dezvolte. În această perioada, nou-născutul poate avea un loc aproape de mama și tată, într-un pătuț, alături de cel al părinților.
Pe măsură ce timpul trece, bebelușul devine însă un copilaș a cărui nevoie de intimitate prinde contur. O nevoie grație căreia bebelușul începe să se disocieze de persoanele din jur și care îl ajută adesea la dezvoltarea creativității și a imaginației.
El începe să devină conștient de propriul EU. Prin descoperirile făcute, copilul își va construi încrederea în sine și acea autonomie atât de necesară în următorii ani ai vieții. Este acea perioadă între opt luni și doi ani și jumătate în care copilul explorează, testează, acompaniat de părinte.
De ce părinții dorm cu copiii ?
Este bine ca părintele să ofere copilului un rol de acompaniator și ghid, lăsându-i acestuia din urmă posibilitatea de „a se uita pe hartă și a alege drumul”.
Din păcate, în perioada primei copilării, mulți părinți au adesea tendința de a fi supraprotectori, de a le oferi copiilor răspunsuri la întrebări pe care aceștia nu apucă să le pună (cu mijloacele de a comunica specifice vârstei). Ba câteodată, devin chiar intruzivi și obositori pentru cei mici:
· Mami, ai grijă să nu cazi!
· Vezi că acolo e bau-bau!
· Nu pune mâna, că e caca!
Tot în această perioadă, de cele mai multe ori, dificultatea de a „se separă” de fostul bebeluș inervine adesea la mămici, ele transferând asupra copilului propriile temeri sau dorințe:
· Nu vrea să doarmă singur.
· Nu se poate despărți de mine.
· Nu doarme decât cu mine.
În aceste momente, este ca și când mămica ar avea două identități: cea a copilului interior, care retrăiește ruperea de propria mama (sau chiar un posibil sentiment de abandon), și cea a ființei care trăiește o rupere de o altă ființă de care a fost conectată non-stop, încă din momentul concepției.
Mai există un motiv destul de des întâlnit, al somnului, pe care îl numesc „simbiotic”. Este cel generat de sentimentul de singurătate pe care îl experimentează multe femei care-și cresc singure copiii. Unele mame mi-au mărturisit, câteodată rușinate, altădată fără intenția dezvăluirii, că „E tare bine să ai așa un suflețel lângă tine, seara, la culcare”.
În situații de familii monoparentale, copilul răspunde practic unei nevoi implicite a mamei, aceea de a-și umple un gol, cel al singurătății. În cazurile în care tații își cresc copiii singuri, situațiile de „somn simbiotic” sunt mai rare – adesea, tatăl introduce în cadrul familial o femeie care „umple acel gol”.
Cum putem proceda ?
Începând cu vârstă de doi ani și jumătate, este indicat ca cel mic să aibă nu doar un pătuț distinct, ci chiar un spațiu separat de cel al părinților (cameră separată, împreună cu frățiorul sau surioara mai mare).
Părintele acompaniază bineînțeles copilul la somn, îi citește o poveste, și petrec acel timp de relaxare împreună, în care o rugăciune sau un căntecel pot oferi copilului acel spațiu de siguranță, necesar somnului.
Pentru situațiile în care copilul dorește să fie în legătură cu părintele, Metoda ESPERE® propune câteva instrumente care ajută la o separare necesară, într-o formă sănătoasă, echilibrată.
Mămica îi poate propune copilului o eșarfă, ca simbol al legăturii între ei. La culcare, eșarfa se poate prelungi cu tot atâtea eșarfe cât reprezintă distanța dintre cele două paturi. Astfel, până a doua zi de dimineață, fiecare va ține de capătul lui de relație, pentru a se întâlni la jumătate, în zorii zilei.
Mai apoi, există acel obiect de tranziție, doudou-ul, numit de Boris Cyrulnik „tranchilizantul nostru natural”. Acel doudou nu este doar o jucărie – are o putere extraordinară, reprezintă o realitate, puterea liniștitoare a mamei. Cu ajutorul acestui obiect, copilul se poate reconforta singur.
În definitiv, scopul nu este în a se sustrage din rolul de părinte, ci, dimpotrivă, în a rămâne cât mai ancorat în acest rol (oferind ascultare atunci când copilul invocă o frică, un coșmar, o nevoie), și în a evita orice distorsiune a lui.
Părintele are patul lui de adult iar copilul patul lui. Fiecare respectă spațiul de intimitate al celuilalt. Vom putea astfel să ne ajutăm copiii să-și construiască capacitatea de a se adapta la realitatea înconjurătoare, fie ea chiar și aceea, din ce în ce mai întâlnită, de a trăi singur, alături de ceilalți.
Cum preferă micuțul tău să doarmă? Singur sau lângă tine?
Dacă vrei să obții o comunicare eficientă cu copilul tău, îți propun să accesezi programul de cursuri online:
Cursuri comunicarea între părinți și copii
Autor: Antonia Noël, Consultant și Formator în Comunicare relațională®