Subiectul stimei de sine a devenit unul la modă. Incepând cu perioada de joacă la groapa cu nisip, continuând cu timpul petrecut în curtea școlii și pâna la momentul căutării unui job sau cel al cuceririi partenerului, se pare că fiecare trebuie să aibă la purtător stima de sine. Dar de unde vine ea și cum se poate cultiva ?
În primul rând, e bine de știut că stima de sine este o stare generată de propriile gânduri (provocate la rândul lor de emoțiile trăite) și ea poate fi dezvoltată pe pot parcursul vieții. Un adult cu o stimă de sine scăzută va putea la orice vârsta să o transforme într-una moderată sau chiar ridicată, printr-un proces de conștientizare și lucru cu propria persoană. Dar pentru că, de cele mai multe ori, o stimă de sine joasă se dovedește a fi rezultatul trăirilor negative din copilărie, propun mai departe câteva mijloace pentru cultivarea unei stime de sine echilibrate la copii.
Stima de sine presupune să știu :
· ceea ce gândesc despre mine
· cum mă simt cu aceste gânduri
· ce fac de-a lungul vieții cu primele două
Pasul 1 : Fii tu însuti un adult încrezător. Dacă ești un adult lipsit de încredere în propria persoană, în potențialul și resursele tale, dacă te îndoiesti sau eziți adesea în diverse situații în care ești pus, îti va fi cu siguranță greu să-i transmiți copilului tău o stimă de sine ridicată. Am cunoscut la cabinet o doamnă recent divorțată care își dorea foarte mult că fiica ei să capete mai multă încredere în ea. Evident, există tehnici pentru a-i ajută pe cei mici, însa dacă modelul și prezența adultă din viață copilului dă dovadă de tristețe, dezvoltă sentimente de neliniște sau de însingurare, cel mic va prelua inevitabil atitudini și emoții transmise prin comportamentul adultului-reper de același sex (mama/tata) scazându-și șansele la o stimă de sine echilibrată. În general, adultul lipsit de încredere este un fost copil umilit, comparat sau devalorizat. E bine așadar ca fiecare părinte în parte să-și reviziteze trecutul și relațiile cu persoanele care l-au crescut pentru a se vindeca de eventualele răni de umilire, abandon sau respingere. Atunci când părintele se vindecă va deveni pentru copil acea oglindă curată, strălucitoare, în care copilul se va putea privi cu încredere, la rândul sau.
Pasul 2 : Evită orice devalorizare a copilului. Pentru a nu cădea în capcană „transmit ceea ce am primit„ , îți propun să devii vigilent la tot ceea ce rosteșți. Adesea, micile mesaje negative sunt trecute cu vederea de către adulți, minimizate sau folosite cu scop stimulativ : Dacă tot n-ai fost în stare să-ti aduni jucăriile, de ce să te las la televizor ? sau Vai, uitucule, nu știi unde ti-e capul ? ori mai grav nu ești bun de nimic, nu vezi că iar ai greșit ? . Atunci când copilul aude că „nu e în stare”, el primește acest mesaj devalorizant că pe un adevăr general valabil, nu doar limitat la strânsul jucăriilor, tăindu-și astfel propriile aripi în construirea stimei de sine. Îmi aduc aminte de un client trecut de patruzeci de ani care-mi spunea cât de mult s-a simțit umilit și cum i-a fost știrbită încrederea în sine când și-a auzit profesorul spunându-i: Ești ca un Schweitzer, gol pe dinăuntru’ . Cuvintele sunt percepute că o violență verbală, adesea cu efecte nocive pe termen lung.
Pasul 3 : Evită comparația. Mulți părinți încearcă să-și stimuleze copiii, să-i îndemne la efort prin comparațiile cu ceilalți Uite că sora ta a mâncat tot, tu ești mai mare, de ce nu poți? sau El a știut să răspundă, tu ti-ai înghitit limba ?. În momentul în care cel mic se simte comparat, el trăiește sentimentul profund de a nu fi recunoscut așa cum este, prin unicitatea lui. Stima de sine presupune să știi că ești unic în ceea ce simți, gândesti, trăiești și că accepți aceste lucruri. Te accepți așa cum ești. Dacă însă de la cele mai mici vârste adulții compara și etichetează, copilul riscă să se vadă doar prin prisma acestor etichete.
Pasul 4 : Înlătura amenințările și șantajul. Dacă nu faci asta, vai si-amar de tine , Îți rup urechile, Vai de pielea ta sunt variațiuni pe tema demolării oricărei tentative de încredere pe care dorim să o construim copiilor noștri. Șantajul, din același registru al mesajelor negative, e cu atât mai pervers cu cât el pare avea uneori o componentă « pozitivă ». Unii părinți se folosesc de recompensele pentru a obține lucruri de la copiii lor, dar acestea nu sunt de fapt decât forme de șantaj ambalate în ceva tentant pentru copil. E bine de știut că forma de șantaj îi dă copilului senzația că nu e bine ceea ce face, nu știe sau nu poate, că trebuie să fie și să facă altfel sub presiune sau condiționat, deci, în consecință el se vede nevrednic de a fi apreciat așa cum este cu adevărat.
Pasul 5 : Valorizează-ți zilnic copilul. Una din nevoile relaționale fundamentale ale copiilor este aceea de a fi valorizat. Acest lucru înseamnă că ei au nevoie de aprecierea noastră verbală în acțiunile pe care le întreprind, în modul lor de a fi sau de a se comporta. Câteodată, suntem atât de mulțumiți de copiii noștri încât uităm să le-o spunem. Sunt mândru/a de tine , Mi-a plăcut cum ai reușit să faci asta, Mă bucur să văd că ai atâta creativitate, Îți mulțumesc pentru că mi-ai vorbit despre lucrurile astea sunt câteva din expresiile pe care le putem folosi zilnic, integrate în context. Copiii vor simți recunoașterea a ceea ce sunt cu adevărat iar această apreciere va contribui în mod semnificativ la consolidarea stimei de sine. Atenție : ea nu trebuie confundată cu o lauda excesivă sau nejustificată, situație în care copilul va începe să-și creeze o imagine despre sine neadaptată realității. În acest ultim caz el riscă să sufere datorită respingerii sau evitării de către un anumit grup sau datorită frustrării mult prea mari în momente de competiție asociate cu eșec.
Pasul 6: Învață-l să spună mulțumesc. Poate părea o banalitate, însă realitatea ne arată că tot mai mulți copii primesc diverse (cadouri, obiecte, vacanțe, jucării, răspunsuri afirmative imediate) și consideră absolut firesc acest lucru. A primi nu e totuși un gest banal, în viață doar natura este cea care ne oferă (deocamdată) cu generozitate (tot mai puțină) lucruri de care avem nevoie. Faptul că un copil învată să recunoască prin Mulțumesc orice lucru primește, să-l amplifice și să-l prețuiască îl ajută în primul rând să se aprecieze pe sine. « Am primit acest cadou pentru că merit, pentru că sunt unic, exist și ceea ce sunt, fac și gândesc este recunoscut de cei din jur. Mulțumesc pentru că mă apreciezi și mi-o arăți astfel ! ». Este evident că o avalanșă de cadouri nu-l va ajuta pe copil să mai identifice aprecierea celorlalți. Stima de sine se construiește la cei mici (și nu numai) atunci când ei știu că au o valoare iar cei din jur recunosc acest lucru în mod just și echilibrat.
Pasul 7 : Explică-i cum să refuze și ajută-l să o facă. Unii copii sunt crescuți în continuare cu ideea că nu e politicos să refuzi, așa cum au fost dealtfel crescute generațiile anilor 70-80 și cele dinaintea lor. Totuși, refuzul este absolut sănătos și util în creșterea stimei de sine. Am auzit recent un copil la îndemnul Hai, servește o prăjitură!, să răspundă cu Nu, mulțumesc. Adultul, după multă insistență, l-a întrebat Dar de ce nu servești ? iar copilul a răspuns Pentru că nu-mi doresc acum. Acesta este un bun exemplu al stimei de sine. Băiatul a abordat față de adult o poziționare clară, politicoasă și onestă în același timp. Copiii pot fi învățați să refuze nu prin opunere sau agresivitate ci printr-un exercițiu de afirmare a sinelui, pentru sine, nu împortiva celuilalt.
Pasul 8 : Ajută-l să se accepte așa cum este. Drumul cel mai anevoios pentru unii adulți este acela care presupune acceptarea de sine. Dacă declanșăm însă de mici copiilor acest program, lor le va fi mult mai ușor să integreze toate aspectele vieții lor (bune și mai puțin bune). Să presupunem că un copil suferă de obezitate sau nu e așa de bun la fotbal ca prietenii lui. Este inutil să începem să-l păcălim sau să-i distorsionam imaginea realității, spunându-i că e mschiulos sau sportiv. În ceea ce privește orice boală sau aspect legat de corpul fizic, e important când ne adresăm copilului să facem distincția verbală între ești și ai. Așadar, îi voi spune celui mic Da, e adevărat că ai câteva kilograme în plus și nu Ești gras ; Da, e adevărat că fotbalul nu e punctul tău forte însă eu știu sigur că ai cel puțin altele două puncte forte. Tu știi care sunt?. Acceptarea ca lecție presupune integrarea realității, întelegerea ei și focusarea pe aspectele pozitive și nu pe cele negative ale existenței.
Pasul 9 : Nu-i da voie să se judece aspru, nu te devaloriza în fața lui. Am auzit copii spunându-și: Ce prost sunt! cu o ușurință deconcertantă, atunci când nu găsesc o piesă de lego sau nu s-au prins de gluma colegilor. Aceste auto-devalorizări sunt adesea moștenite de la părinți (ei înșiși fiind campioni la autodevalorizări) sau preluate de la cei din jur care i-au etichetat. Propun părinților să fie vigilenți la un astfel de limbaj și să contracareze imediat o astfel de frază a copilului printr-una care să clarifice situația: Nu ești prost, doar că nu ai găsit piesă de lego la fel de repede pe cât îti doreai, Eu cred că te descurci destul de bine pentru vârsta ta/ nivelul tău/ atenția pe care o acorzi acestui joc, etc. Bineînteles, înca o dată puterea exemplului e definitorie, așadar orice autodevalorizare a părintelui va fi preluată ca model verbal de către copil. Soluția pentru o bună stimă de sine la copii este să ne uităm cum vorbim noi adulții, cu noi, despre noi.
Pasul 10 : Învață-l cum să fie cel mai bun prieten al lui. Să fii cu ceilalți și să te simți apreciat este o bună ocazie de evaluare a stimei de sine. Multe persoane (mă refer din nou, la adulți) ajung să mimeze destul de bine o stimă de sine ridicată, reușind să-i păcălească pe ceilalți dar mai ales să se păcălească pe sine. Odată ieșite din sfera socială aceste persoane se simt însingurate, triste, cu o stimă de sine joasă. La cabinet am întâlnit nu de puține ori o stimă de sine atât de scăzută încât ea se contopea uneori cu starea de depresie, chiar la copii. Revenind la ei, aceștia trebuie ajutați în primul rând să-și descopere și să-și exprime emoțiile, pentru a le putea gestiona cât mai bine. Un copil care știe să vorbească despre ceea ce simte (bucurie, tristețe, frică, dezgust, furie, etc), va putea să trăiască independent din punct de vedere afectiv, sigur pe sine și adaptându-se cu ușurință adversităților vieții. Părinții își pot acompania copilul în acest exercițiu al « prieteniei cu sine » printr-o ascultare activă zilnică, centrată pe copil și pe potențialul lui unic.
Repet, unicitatea copiilor nu poate fi scoasă la lumină și șlefuită dacă nu ne uităm, noi părinții, la măreția unicității noastre și la modul cum am știut să o apreciem pâna acum. Și cum o vom face de acum înainte.
Dacă vrei să obții o comunicare eficientă cu copilul tău, îți propun să accesezi programul de cursuri online:
Cursuri comunicarea între părinți și copii
Autor: Antonia Noël, Consultant și Formator în Comunicare relațională®
